Noutati

Bunica mea cea sustenabila. Amintiri dintr-o copilarie fara gunoi

Brad Florescu, autorul blogului Tedoo, cel care nu mai are nevoie de nici o prezentare, a scris pe blogul sau un text despre sustenabilitate.

Brad Florescu, autorul blogului Tedoo, cel care nu mai are nevoie de nici o prezentare, pentru ca il stim cu totii ca”Writer. Travel maker. Prophet in exile” (cum singur spune despre el) a scris pe blogul sau un text despre sustenabilitate. Ne-a dat permisiunea sa il republicam, pentru ca este viziunea unui om despre ce inseamna sustenabilitate, economie circulara si rezultatele unei companii in drumul ei spre acest deziderat. Textul urmeaza mai jos.


 

Bunica mea a trait in cumpatare timp de 85 de ani si n-a stiut nicio clipa ca stilul ei de viata se numeste sustenabilitate. Bunica avea in gospodarie trei galeti: doua mari, de cate 10 litri, din email, cu care se duceau la cismea dupa apa oamenii mari si una mica, de 5 litri, cu care ma trimiteau pe mine, ca eram copchil si nu puteam duce mai mult.

Cand ma spalam pe maini foloseam doar strictul necesar. Cand beam apa nu-mi umpleam canuta mai mult decat imi era sete. Si, daca mai ramanea un strop, il turnam inapoi in galeata. Ca sa nu fac din nou drumul pana la cismea si inapoi.

Scapam de corvoada in perioadele de seceta, cand era musai sa udam gradina. Atunci trageam furtunul de la cismea pana in fundul curtii si udam fiecare planta in parte mai putin varza, unde trebuia sa lasam sa curga pana se umplea santul din dreptul fiecarui rand. Daca lasam prea mult si apa se risipea aiurea bunica imi lua obiectul muncii si se ocupa ea. Nu ne batem joc de apa, nepoate.

Uneori nu curgea apa la cismea, fiindca ori inghetau tevile, ori seca rezervorul. Dar aveam o fantana la poarta si scoteam de acolo. Erau mai greu, ciutura atarna cat pietrele de moara, dar ma ofeream sa fac eu asta fiindca ma fascina ideea de a scoate apa proaspata din adancul pamantului.

Uitam mereu sa pun capacul si, intr-o seara de iarna, mata noastra Conduras a picat in fantana. Am salvat-o si am tinut-o toata noaptea in brate, invelita intr-un prosop, ca sa nu raceasca. De atunci am pus capacul cu sfintenie de fiecare data.

O caruta de carbuni.

Mama nu-mi cumpara sucuri. E drept, nici nu era prea mare oferta in anii ’80. Doar Brifcor si, daca stiai pe cineva la un restaurant, cateva sticle de Pepsi pe luna. Imi facea insa in fiecare dimineata, inainte de a pleca la munca, o oala mare cu ceai.

Menta proaspata o adunam eu de langa cismea, musetel aveam in curte, iar tei culegeam de la vecini cand infloreau. Erau atatea flori ca nu aveau ce face cu ele. Chemau tot cartierul la cules. Beam din ceaiul acela o zi intreaga. Ultima ceasca era cea mai aromata; o beam cu inghitituri mici, ca pe ambrozie.

De la alti vecini luam branza in borcane mari de sticla si lapte in sticla de sticla. Recipientele se spalau si se umpleau la loc, ba tot cu lapte sau branza, ba cu bulion, muraturi, visinata, tuica, vin, zacusca, smantana. O sticla de ulei goala se ducea la alimentara si se primea la schimb una plina (plus diferenta in bani, fireste). Ambalaje de plastic nu prea erau.

Am fost de mii de ori la cismea, dar nu tin minte sa fi dus vreodata gunoiul. Nu-mi amintesc cosul de gunoi. Nici nu sunt sigur ca aveam unul. Mamaia aduna intr-un cazan tot ce rezulta de la gatit si, pe dupa-amiaza, dadea continutul la porci sau la gaini. Aveam un caine flocos si rau, pe nume Piki, care se innebunea dupa cojile de pepene. Ce nu se putea da la animale se punea pe foc in soba de gatit.

Butelia o foloseam cu zgarcenie, ca se statea mult la coada ca sa ti-o schimbe. Toamna tragea la poarta o caruta cu carbuni sau butuci. Era cea mai importanta investitie anuala in energie.

Pe post de aer conditionat aveam o bolta de vita.

Mina de balegar si aventuri cu petrolisti.

Vecinii de langa noi erau machedoni si, pe timp de iarna, isi tineau turma de oi in staulul din curte. Aruncau balegarul in spate, pe un tapsan. Toti megiesii veneau si-l incarcau in roabe ca sa-l foloseasca drept ingrasamant pentru gradini. Iar noi, copiii, zgarmam in el dupa rame pentru pescuit. Era o mina de aur mormanul acela de balegar.

In afara de branza, lapte, faina, paine si untdelemn nu cumparam nimic de mancare de la magazin. Oricum nu prea aveam ce, erau anii aceia in care Romania exporta tot ca sa-si plateasca datoriile la FMI. Culegeam doua oua calde de sub gaina – m-am ales cu multe ciupituri pe motivul asta – cateva rosii si un ardei, bunica imi facea ochiuri cu telemea si salata, mai radeam si o ciorba degeaba (de legume) si asta era pranzul.

La saptamana venea vecinul, nea Stefan Grad, si ne taia o gaina din care se gateau pilaf, ciorba si friptura. Bunica tinea un septel constant de 20-24 de gaini, ca mereu cadea cate una closca si se refacea efectivul.

Tot ce nu putea fi refolosit – fier, hartie, sticla – se ducea la centrele de colectare. Era treaba de copii. Noi le strangeam, noi le predam si primeam cativa lei in schimb. Acestia erau banii nostri de buzunar.

Curentul electric – cand era – nu ne folosea la mare lucru, fiindca ne culcam devreme si ne trezeam in zori. La televizor erau doua-trei ore de program pe zi, din care desenele animate sau filmele pentru copii ocupau doar 10 minute. Am vazut “Toate panzele sus” in 60 de parti, desi in realitate serialul avea doar 12. Mi-a cumparat mama cartea si am citit-o inainte sa se termine episoadele de la televizor, ca nu mai aveam rabdare.

Aveam ceva jucarii, nu foarte multe, pe care le imparteam cu vecinul meu machedon, Mihaita. De fapt mare nevoie de jucarii nici nu aveam, ca aveam curtile pline de copaci in care sa ne urcam si mintile la fel de pline de nazbatii. Ne faceam arcuri din nuiele si incercam sa vanam pasari. Reuseam sa vanam doar corcodusele din copaci, pe care le mancam acre, verzi si pline de vitamina C.

Mai tarziu ne-am apucat sa sapam cu niste linguri amarate dupa petrol, vazuseram noi in serialul Dallas ca ne poate imbogati. Ramasese stabilit ca, indiferent in curtea cui vom gasi titeiul, facem profitul pe din doua.

Cand s-a prins unchiu-meu, nenea Gili, geolog de meserie, pentru ce ghiorlanim noi gospodariile, ne-a taiat-o scurt: degeaba gasiti voi petrol, ca n-aveti rafinarie. Am studiat un pic problema si am renuntat la visul nostru. Era prea mare investitia.

Cirese amare.

Tot ce se strica se ducea la reparat. Aveam un televizor pe lampi cumparat la sfarsitul anilor ’60. A functionat, cu pumni in cap si reparatii succesive, pana cand nu s-au mai gasit lampi de schimb, adica dupa Revolutie. Se inlocuiau doar obiectele distruse definitiv si se distrugea putin pentru ca aveam grija de ele.

De Craciun se mai gaseau portocale. Imi lua mama un kilogram sau doua, cat se putea. Mancam una pe zi, sa-mi ajunga pana dupa Revelion. Dar aveam camara plina de compoturi si gemuri. Imi culegeam singur, in toamna, cirese amare din spatele curtii, tot singur le scoteam samburii – cu un ac de siguranta – si bunica imi facea dulceata. Ieseau doar doua-trei borcanele si acelea imi erau rezervate exclusiv.

Nu aveam masina. Plecam in vacante cu trenul. Mergea incet, dar nu ne grabeam nicaieri.

Aveam in schimb o bicicleta verde pe o iubeam ca pe ochii din cap. Cand mi-am tunat¬-o cu dinam, far si ochi de pisica din banii stransi pe sticle si borcane am fost cel mai fericit copil din lume.

Bunica mea cea sustenabila.

Khanom-Sunrise- brad florescuSunt nostalgic dupa vremurile acelea asa cum orice om e nostalgic dupa copilarie. Erau multe greutati pe care eu, ca pustan, nu le intelegeam. Cu ochii de acum vad altfel vremurile acelea, dar in continuare ma intriga faptul ca puteam sa traim consumand atat de putin – o butelie de gaz la doua luni, cateva galeti de apa pe zi si o caruta de carbuni pe an – si aruncand atat la fel de putin.

In ziua de astazi lucrurile stau diferit fata de vremea copilariei mele. Nu e nevoie sa intru in detalii, stii despre ce este vorba. Consumam mai mult decat avem nevoie, intrucat a consuma a devenit nevoia in sine.
Bunica mea a trait in acest soi de cumpatare timp de 85 de ani si n-a stiut nicio clipa ca stilul ei de viata se numeste sustenabilitate.

Poate ca n-as fi scris aceasta poveste acum, poate ca n-as fi scris-o niciodata, dar mi-a fost solicitata de o companie care pare sa-si puna aceleasi intrebari. O clipa, nu e un articol publicitar, am fost de acord sa il scriu si sa il public pro bono; e vorba despre amintirile mele cele mai dragi, pe care nu pot sa le vand. Poti sa citesti mai departe sau poti sa te opresti aici, la maimutica. E si ea implicata in ceea ce urmeaza.

Compania despre vorbesc – se numeste Unilever – si-a propus sa inverseze aceasta spirala ne-sustenabila. Sa consume mai putine resurse in procesul de fabricatie, sa utilizeze cu precadere energie din surse regenerabile, sa polueze mai putin, sa opreasca despaduririle, sa ofere mai multor producatori locali sansa unui castig cinstit si mai multor oameni acces la produse ieftine si sanatoase. Proiectul lor in linii mari este aici, iar actiunile concrete efectuate in trecut sau planificate pentru viitor sunt aici.

Dincolo de jargonul specific corporatiilor, materialul contine promisiuni interesante care impresioneaza in aceeasi masura in care obliga. As vrea sa cred ca una dintre cele mai mari companii multinationale din lume chiar intelege ca asa nu se mai poate. As vrea sa inteleaga toate corporatiile, mici si mari, acest lucru. Si, impreuna cu ele, sa intelegem si noi ca suntem parte a acestui cerc vicios. Sa redevenim din consumatori oameni.

Planul Unilever ridica si semne de intrebare. Cel mai evident ar fi dublarea cifrei de afaceri pana in 2020. Cresterea poate fi exact opusul sustenabilitatii, mai ales pe o planeta ajunsa la limita si ca spatiu si ca resurse. Oare e posibil sa te dublezi prin cumpatare?

O alta provocare asumata de Unilever este cea legata de utilizarea uleiului de palmier din surse sustenabile. Dupa cum poate stii, cresterea consumului de ulei de palmier este una dintre principalele cauze ale taierii padurilor tropicale. E un subiect pe care il urmaresc de cand am ajuns pentru prima oara in Borneo si am inteles cata jungla e sacrificata anual pentru cosmetice, pentru inghetata, pentru biocombustibilii pe care-i turnam in rezervoarele masinilor.

Le doresc mult succes celor de la Unilever si sper sa initieze cat mai multe proiecte in directia sustenabilitatii nu doar in Africa, Asia sau America Latina ci si la noi. Daca ar mai trai bunica le-ar putea da cateva idei.

UPDATE: In comentariile la acest articol am primit un link de la Adrian Chiriac: “Reintoarcerea la obarsie. Cartea completa a autosuficientei” de John Seymour, tradusa si distribuita gratuit de Carti din Tei. Exceptionala, citeste-o cand ai timp.


credit foto: ©Brad Florescu

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


Comanda online revista The CSR Report. Livrare GRATUITA! Dismiss