Ne mutam!
Conceptele se schimba, gliseaza dintr-unul in altul, si ceea ce ieri se numea responsabilitate azi se numeste sustenabilitate, iar maine se va numi… cine-stie-cum, desi va insemna acelasi lucru. Conceptul de baza ramane unul simplu si vechi de cand lumea: “nu cheltui ceea ce nu ai!”. Fie ca vorbim despre bani sau resurse materiale, fie ca vorbim despre bunavointa clientilor si furnizorilor, ai comunitatii sau ai autoritatilor, echilibrarea resurselor pe care poti construi si dezvolta o activitate raman cea mai importanta activitate a oricarui decident. Din asta, apoi, rezulta un exercitiu financiar, o politica publica sau un beneficiu social.
De Raul Pop – Senior Manager Servicii Sustenabilitate si Schimbari Climatice EY Romania.
Articolul face parte din al III-lea numar al The CSR Report. Comanda AICI!
Raportarea de sustenabilitate nu este altceva decat documentarea unor riscuri care s-ar putea sa afecteze activitatea in viitor si, desigur, modalitati de-a le cuantifica si diminua. Nu este fizica cuantica, nu e teoria haosului, nu e lucrare stiintifica a carei valoare se masoara in numar de sute de pagini. Nu e nici sexy, nu are (sau nu ar trebui sa aiba!) rolul de-a aduna like-uri si aplauze. Bine, da, asta incearca, de acord. Dar e doar o anomalie si un semn de superficialitate efemera, poate din cauza ca termenii acestia se “misca liberi” prin departamentele de PR. Cand ies de acolo, nu se mai intorc; devin KPIs si ajung sub jurisdictia inginerilor. Devin chiar si mai putin sexy, insa mult mai productivi. Se transforma din “numar de copaci plantati de colegii nostri” sau “hainute la copiii din centrul de plasament, o data pe an” in, de exemplu, “kW economisiti”, “tone de CO2”, “procent de reciclare”, “procent de proaspat absolventi” sau “…de tinere mamici”. Pe scurt, incep sa capete substanta.
Provocarile tranzitiei, insa, sunt departe de-a se termina. Cu astfel de indicatori, total atipici fata de clasicele: cifra de afaceri, profit, numar de angajati sau cota de piata, comparatiile devin dificile. Iar aici nu vorbim doar de comparatiile cu alte organizatii similare, ci chiar cu propria organizatie, cu un an in urma. Rapoartele de sustenabilitate (cum se numesc mai nou) sunt o culegere de indicatori si de niveluri de performanta dintre cele mai diverse.
Apar in numar din ce in ce mai mare si se integreaza tot mai bine cu indicatorii tehnici si financiari ai organizatiei.
Daca vorbim despre companii, publice sau private, acesti indicatori proprii sunt tot mai vizibili si mai urmariti, pietele de capital si entitatile de reglementare cauta si asteapta cifre credibile si rapoarte reale. Iar credibilitatea poate fi evaluata numai in raport cu un cadru de referinta. Adica un standard. Asa au aparut, pe rand, principiile United Nations Global Compact (UNGC) si standardele Global Reporting Initiative (GRI) sau AA1000 (AA1000 AS). Imediat dupa ele au aparut ei, “credibilizatorii”: certificatorii si verificatorii externi. Se naste o noua industrie sau, mai degraba, o diversificare a serviciilor de auditare si de certificare independenta. Cea de sustenabilitate. La nivel mondial, aproape jumatate din companiile care emit rapoarte de sustenabilitate le au deja auditate.
Pe de alta parte, capitole importante din ceea ce se intelege prin sustenabilitate ies din sfera soft a raportarii de acest fel si devin importante in sine: emisiile de noxe sau de gaze cu efect de sera sunt cele mai evidente, insa putem include aici indicatori de eficienta energetica, de impact social si economic local.
“Sustenabilitatea se muta, de la fereastra din salon in bucatarie si in pivnita, acolo unde se intampla lucrurile. A, da, din bucatarie si din pivnita se vede mai greu peste gardul vecinilor”.
Ele devin subiectul unor reglementari de politica publica nationala si locala si, astfel, obligatorii. Uneori sunt chiar mai inspirate, cum ar fi decizia unor municipalitati de a interzice spectacolele cu animale salbatice tinute in captivitate. Alteori, mai putin inspirate: de exemplu, decizia altor autoritati publice de a impune ca 51% din produsele comercializate in regim retail sa fie de provenienta locala sau de a dona, obligatoriu!, produse alimentare catre ONG-uri.
Bune sau proaste, aceste reglementari devin obligatii, iar respectarea lor devine un aspect de conformitate. Obligatoriu, costisitor, vizibil, solicitant, non-PR. Responsabilitatea pleaca din sub-linia bugetara de la “Comunicare” in sarcina departamentelor de productie, de logistica, de mentenanta, de investitii, taxe sau management energetic. Brusc “e treaba tuturor”. Existenta companiei este deteminata de asta, repercusiunile pot duce pana la inchiderea “pravaliei”.
Sustenabilitatea se muta, de la fereastra din salon in bucatarie si in pivnita, acolo unde se intampla lucrurile. A, da, din bucatarie si din pivnita se vede mai greu peste gardul vecinilor. Iar daca ei se ocupa de sustenabilitate tot in bucataria sau pivnita lor, veti afla doar postfactum.
Dar gata cu filosofia. Ce ziceti de cateva exemple concrete? Iata:
- indiferent ce si cat face concurenta, ea nu va putea influenta direct impactul de mediu sau de sanatate publica al companiei tale; informatia asta si instrumentele de interventie se afla in departamentul EHS sau EHSQ;
- utilizarea apei sau emisiile de gaze cu efect de sera in procesele de productie sau distributie sau de transport sau de mentenanta tin, surprinzator!, de … procesele de productie sau de distributie sau de transport sau dementenanta. Despre ele iti poate povesti (si raporta, nu uita!) un inginer-sef sau un director administrativ;
- respectarea drepturilor omului, a drepturilor sindicale sau a egalitatii de gen se intampla (sau nu) prin deciziile departamentului de HR si prin Consiliul de Administratie;
- combaterea coruptiei si a darii/luarii de mita nu se face prin instrumente la indemana celor care intocmesc raportul de sustenabilitate, ele se regasesc in procedurile si in instrumentele departamentelor de achizitii, investitii, relatii cu autoritatile.
Toate acestea conteaza, definesc si masoara o organizatie sustenabila, dintr-o perspectiva nonfinanciara. Si, pentru ca viata nu e niciodata plictisitoare, toti acesti indicatori sunt cantitativi si auditabili, iar povestea pe care o spun ei este, pana la urma, despre managementul companiei. Care uneori nu vrea sa o afle. Dar asta e alta poveste, draga Sheherazada.
Tu, cititoareo (cred ca am ghicit!), cand ai avut ultima discutie cu inginerul- sef sau cu directorul administrativ?! Daca raportarea nonfinanciara este pe agenda ta, cred ca ei vor deveni unii dintre noii tai prieteni si s-ar putea sa vorbeasca o limba straina. Pot fi aliatii sau pot fi adversarii tai, insa cu siguranta nu iti vor mai fi indiferenti. Succes si curba de invatare abrupta!
Articolul face parte din al III-lea numar al The CSR Report. Comanda AICI!
Leave a comment